Tocmai ce am coborât din autobuz și mă îndrept cu pași grăbiți spre terasa din centrul vechi unde aproape zilnic îmi fac veacul. La drept vorbind aici lucrez eu de fapt. Stau doar câteva ore, nu mai mult. Nu, nu sunt ospătar și nici nu fac parte din staff, sunt pur și simplu scriitor. De fapt, ca să fiu sincer cu voi, sunt scriitor în devenire. Vin aici pentru a-mi găsi inspirația, a savura o băuturică - două sau pur și simplu pentru a socializa cu angajații terasei care deja mă consideră ca și colegul lor. Scriu orice îmi trece prin minte, fie că sunt opere bune, reușite, fie că sunt porcării. Totul pentru blogul meu, mda de fapt sunt un blogger care ocazional mai face un pic de freelance, însă doar pe partea de critică, mă pricep la criticat al dracului de bine. Pentru cei care încă nu mă cunoașteți, să știți că eu sunt Scriitorul Vostru Favorit.
Sunt grăbit pentru că de această dată nu am mai venit călare pe bicicletă cum obișnuiam, iar mijlocul de transport în comun mi-a dat planurile peste cap. Zic asta fiindcă de câțiva ani de când vin aici am ajuns mereu la aceiași oră fixă. Acum însă, au trecut zece minute peste și cât o să mai merg pe jos cu siguranță vor mai trece încă cinci. Sfertul academic, hai că totuși nu e chiar atât de rău. Să nu mă considerați vre-un superstițios, nicidecum ... doar că, o dată ce ți se modifică rutina și asta când nu e din vina ta, cu siguranță ziua în curs va fi ratată, ceva se va întâmpla și nu într-un mod prea plăcut. Nu știu, așa am eu astfel de presimțiri, dar să nu ne pripim cu una cu două de pe acum, poate totul se desfășoară numai în mintea mea care în aceste momente își face fără nici o jenă de cap cu o mie și una de gânduri.
Trec grăbit pe lângă oameni ca și cum aceștia nici nu ar exista, parcă nu ar fi cu mine în același univers nenorocit ce ne mănâncă zilele în continuu. Gata, am făcut dreapta și iată-mă urcând ca un învingător cele trei trepte ale terasei. În sfârșit am ajuns. Îmi mângai ușor laptopul ce-l port în brațe - instrumentul principal de lucru, fără el nici nu știu cum aș putea supraviețui în jungla dură a vieții. Deci da, aici dispun și de internet gratuit, dar stai, ohh ... ceea ce vă spuneam mai devreme. Off, off. Văleu, masa mea preferată, unica din colțul fără blocaj la scris este acum ocupată. Ghinion ... blestem și înjur în gând dar cu toate acestea reușesc să mă calmez în sinea mea. Nici nu știu ce să fac acum. Nu este decât o persoană ce îmi ține biroul de lucru ocupat: o fată, una singurică, singurea. Hai că poate pleacă, poate nu stă mult, poate s-a rătăcit. Vai de mine, ce gănduri am. Mă hotărăsc și mă îndrept spre o masă apropiată de ea și dau să mă așez. Trag scaunul intenționat mai mult târșâindu-l, ca să facă zgomot. Fata, nici nu mă ia în seamă, bine că stă cu spatele, nu am chef să îi văd fața. Hmm, a dracu-i pielea pe ea, deci o doare undeva, ok bine.
Chelnerița mă vede, îi fac cu mâna sub formă de salut și ea deja știe, a confirmat din cap și e clar că îmi va aduce bericică. "Vine fata, vine acușica". Beau doar bere neagră la halbă, nu știu mi se pare mai rafinată față de restul berilor și mult mai gustoasă.
Mă fac comod, instalându-mă cum trebuie, după care îmi pornesc frumușel laptopul.
- Berea vă este servită domnule, îmi zice ospătărița sub formă de glumă.
- Oooo, așa da. Îți foarte multumesc.
Mi-a pus mai mult de semn, a umplut tot. Așa fac toți angajații de aici, pun mai mult ca să își păstreze clientela, nu ca alții ce știu doar să te fure pe față. Iubesc această terăsuță.
- Fără bicicletă azi?
- Fără, e în service.
- Aaaa, hai că revin, doar că mai am niște clienți de servit. Enjoy!
- Nu-i problem, fă-ți treaba liniștită, nu fug nicăieri.
După care aceasta dă să plece. "Hmm, cam grăbită azi, ce o fi cu ea? Ce-i drept nu-s eu singurul client al terasei, e de înțeles". Windows-ul s-a încărcat și îmi pornesc aplicația QuollWriter pentru scriitori. Nu apuc să sorb bine o gură din bericică, căci aud din dreapta mea niște tusete, răgușeli ceva.
- Gmmm, ghmm, ghmmm.
Mi-am întors privirea în direcția zgomotelor pe care tanti de la masa alăturată le scotea, le producea și le emitea special în direcția mea. Era chiar fata ce îmi ocupase așa zisul birou de scriitor. Ai fi zis că le teleghidează fix în urechea mea. Era să scap halba de bere și să mă înnec. Pentru câteva secunde m-am pierdut, am rămas blocat uitându-mă fix la ea. Nu mai aveam cuvintele la mine, parcă cineva îmi băgase mâna pe gât și mi le furase. Ochii mi s-au mărit de uimire. Cu toate acestea ea a fost prima care a vorbit și chiar mi-a zâmbit. Era un zâmbet cald pe care îl recunoșteam și îl mai văzusem de atât de multe ori.
- Hei, ce faci? a spus ea.
Mă privea și vedeam cum chipul îi radiază de fericire. Era chiar Camelia, fata pe care am iubit-o sincer și care a dat cu piciorul relației noastre. Cea care a plecat, cea care a fugit și a dispărut. Am lăsat jos halba cu bere și mi-am trecut o mână prin păr. M-am masat puțin la tâmple. Instinctul îmi zicea să nu o bag în seamă, să mă fac că nu o cunosc, că mă confundă, că etc și etc. Nu am rezistat însă și i-am răspuns sec la salut. Cu toate acestea luptam în mintea mea cu mine însumi plănuind cum să scap de aici, din toată această situație.
Culmea e că pe moment nu îmi dau seama, dar trebuie să știți că astăzi se întâmplă să fie Valentine's Day. Nu-s un fan înfocat al acestei sărbători, sau mă rog nu mai sunt de când ultimele relații în dragoste mi-au eșuat.
- Aaa bună. Să știi că nu mai avem ce să discutăm noi doi.
- Serios?
Se ridică de la masă și se apropie de mine. Imediat sar în picioare ca ars îndepărtându-mă de parcă ai zice că se apropie ciuma bubonică de mine, nu o tipă care chiar arată bine, brunetă, înaltă, ochi albaștrii.
- Stai pe loc, îi zic. Ajunge, eu trebuie să plec.
- Nu Cristi, te rog, stai. Am atâtea să îți spun, am greșit mult și m-am gândit în tot acest timp numai la tine.
Face un pas înspre mine.
- Hai să ne așezăm, îmi cere Camelia. Te rog. Am încercat să te caut, ți-ai schimbat și numărul de telefon.
Ea s-a așezat, în speranța că și eu voi face la fel. Reușesc să o privesc în ochi, se vede pe chipul ei că îi pare rău, sau cel puțin așa îmi lasă impresia. Însă o cunosc destul de bine încât să nu cad din nou în plasa ei. Nu știu ce dorește de această dată dar joacă un teatru al dracului de bun.
- Nu mă interesează nimic, să știi. Mi-ai frânt inima și acum că ai apărut în peisaj, deja simt cum sufăr din nou. De ce faci toate astea?
- Îți pot explica, dar te rog ascultă-mă.
- Uite, stii ce ... eu trebuie să plec. Nu vreau să știu nimic.
M-am înfipt către laptop și i-am închis repede capacul. M-am scormonit prin buzunare după bani și când i-am găsit i-am aruncat în grabă pe masă. Camelia s-a uitat la mine.
- Asta e tot, gata? Pleci? Mai bine zis, fugi?
- Da chiar plec, insă mi-aș fi dorit să îți zic același lucru în față când ai hotărât tu că e mai bine să dispari, să pleci! Plec da, plec și nu mai doresc să te văd niciodată!
I-am întors spatele și am luat-o din loc, foarte grăbit. Eram supărat și foarte trist. Chiar m-am și împiedicat de scaunul unei alte mese pe lânga care am trecut val-vartej. Am auzit-o și pe ea cum se ridică și vine după mine. Dar cu toate acestea am continuat să merg și mai repede. Nici nu am privit înapoi. O auzeam cum mă striga:
- Cristiii! Cristii... iartă-mă. Staiii ...
Nimic, toate acestea nu mai au nici un rost acum, nimic nu mai contează. Iubirea se naște o dată, însă dacă o ucizi cu sânge rece, ea nu mai revine la viață niciodată chiar dacă în sufletul tău mai există urme ce mai păstrează amprenta acestui minunat și unic sentiment. Ziua a fost într-adevăr una ratată, o zi pe care doresc de acum să o uit, doar că acest lucru este foarte greu. Sentimentele apasă pe sufletul meu. Off, dacă aș putea să șterg totul cu un burete ce bine ar fi.